Browse By

Koogle, comunităţile ultrareligioase

Un titlu care poate părea şocant – ieri, în ziarul Yedioth Ahronoth (Ultimele ştiri): „De ce sunt urâţi rabinii”. De la sfârşitul lui mai, când Comisia de Finanţe a Kenessetului a dezbătut problema salariilor rabinilor din oraşe, tensiunile dintre laici şi religioşi s-au reactivat. Întrebarea care se pune din nou e cât timp va putea suporta bugetul de stat toate cheltuielile legate de întreţinerea slujitorilor Torei.
Koogle

Koogle

Nu e vorba doar de rabini – al căror salariu, s-a constatat cu uimire, îl întrece pe cel al primarilor, depăşind echivalentul a 8ooo de dolari pe lună (nemaivorbind de alte stipendii) – dar sunt de luat în calcul şi sumele exorbitante care merg spre comunităţile ultrareligioase (peste 20 la sută din populaţie, cu serioase tendinţe de creştere).
Parlametarii au fost atât de îngrijoraţi, încât unii dintre ei au mers până la a repune pe tapet spinoasa chestiune a separării religiei de stat. (Israelul are doi rabini-şefi, unul ashkenaz – ales dintre descendenţii evreilor europeni de nord-vest, şi unul sefard – dintre descendenţii evreilor spanioli şi orientali, aleşi, la fiecare zece ani, de 80 de rabini şi 70 de laici, între care şi parlamentari, al căror mandat se va sfârşi în 2013. Pe acest model, oraşele mari au şi ele un rabin ashkenaz şi unul sefard).
Ultrareligioşii – care se ocupă exclusiv cu studiul Cărţii, cu păstrarea şi impunerea Halaha (jurisprudenţa rabinică), refuză cei trei ani de armată obligatorie, considerând că singura lor armă e Tora – au devenit coşmarul contribuabililor. Sunt laici care nu se sfiesc să-i numească „paraziţi” sau cel puţin „caraghioşi”, încremeniţi în veşmintele şi mentalităţile lor anacronice, medievale. Pe de altă parte, ultrareligioşii sunt convinşi că ei, prin rugăciuni, ţin statul pe umerii lor.
Fireşte, aşa cum între religioşii moderaţi şi utrareligioşi există diferenţe mari, tot astfel în cadrul comunităţilor ultrareligioase sunt diferenţe semnificative de raportare la modernitate. Un „aggiornamento” se întrevede şi aici. Sunt unii (statistic, proporţia lor nu e încă foarte însemnată) care încearcă să-şi găsească un job ca să-şi întreţină singuri familia, alţii au început să le permită soţiilor să muncească.
Haredim (pluralul cu care sunt desemnaţi ultrareligioşii şi care s-ar traduce prin „pioşi”) sunt cei care respectă cu severitate cele 613 poruncii ale Legii, în cartierele cărora, de Shabbat străzile sunt blocate cu lanţuri, cei care, în publicaţiile lor, au scos-o pe Hillary Clinton din imaginea cu oficialii americani care urmăreau acţiunea de capturare a lui Bin Laden, fiindcă nu se cuvine ca apariţia în presă a chipului unei femei să-i smintească pe credincioşi. Sunt „perciunaţii” care la sărbători poartă pălării din blană de jder, şi care se mai bat cu poliţia israeliană (Mishteret Yisrael), când li se pare că li s-a urcat laicitatea la cap conaţionalilor lor sau au câte ceva de apărat.
Dar până şi ei, ultrareligioşii, au început să se dea pe brazdă. Au de curând mobile kosher (cu aplicaţia cea mai simplă, fără posibilitatea de a da sms-uri, cu „sonerie hasidică”), ba au chiar şi un motor de căutare kosher: koogle, cu care navighează în siguranţă pe net, departe de informaţii vătămătoare. (Dar şi ultrareligioşii din islam au de vreo doi ani propriul motor de căutare admis, adică halal – imhalal).
Ca teolog ortodox (al unei Biserici rugătoare), îi înţeleg în multe privinţe pe ultrareligioşi. Mai ales atunci când spun că lumea, ca să nu recadă în haos (tohu va-vohu) se ţine pe rugăciune. Am în minte două imagini. Una e dintr-o litografie foarte veche (şi nici nu ştiu măcar cât de autentică) a lui Rabi Israel Shalom Joseph din Buhuşi – un mare, un excepţional mistic. Cealaltă e o fotografie Reuters. O fotografie făcută într-un shuk (bazar) din Ierusalim la ora închiderii (recunosc oraşul după pietrele din caldarâm). Străduţa îngustă, în pantă, e pustie.
Pe dreapta sunt niste prăvălii cu obloanele trase, pe stânga, în faţa prăvăliilor, sunt nişte capete de manechine (femei), învelite în năframe. Un manechin priveşte lung înspre silueta firavă a unui rabin, pe care o vedem din spate, îndepărtându-se. Unde se duce? În locul acela mistic dintre „ani” (eu) şi „Ain” (Nimic), unde omul se împuţinează pe sine ca să-L primească pe Dumnezeu, unde dragostea e implacabilă precum moartea, iar cuvintele Shir Ha-Shirim, Cântării Cântărilor, deschid fiecare câte o poartă: „Pune-mă pe inima Ta ca o pecete…”

Un titlu care poate părea şocant – ieri, în ziarul Yedioth Ahronoth (Ultimele ştiri): „De ce sunt urâţi rabinii”. De la sfârşitul lui mai, când Comisia de Finanţe a Kenessetului a dezbătut problema salariilor rabinilor din oraşe, tensiunile dintre laici şi religioşi s-au reactivat. Întrebarea care se pune din nou e cât timp va putea suporta bugetul de stat toate cheltuielile legate de întreţinerea slujitorilor Torei.

Nu e vorba doar de rabini – al căror salariu, s-a constatat cu uimire, îl întrece pe cel al primarilor, depăşind echivalentul a 8ooo de dolari pe lună (nemaivorbind de alte stipendii) – dar sunt de luat în calcul şi sumele exorbitante care merg spre comunităţile ultrareligioase (peste 20 la sută din populaţie, cu serioase tendinţe de creştere).

Parlametarii au fost atât de îngrijoraţi, încât unii dintre ei au mers până la a repune pe tapet spinoasa chestiune a separării religiei de stat. (Israelul are doi rabini-şefi, unul ashkenaz – ales dintre descendenţii evreilor europeni de nord-vest, şi unul sefard – dintre descendenţii evreilor spanioli şi orientali, aleşi, la fiecare zece ani, de 80 de rabini şi 70 de laici, între care şi parlamentari, al căror mandat se va sfârşi în 2013. Pe acest model, oraşele mari au şi ele un rabin ashkenaz şi unul sefard).
Ultrareligioşii – care se ocupă exclusiv cu studiul Cărţii, cu păstrarea şi impunerea Halaha (jurisprudenţa rabinică), refuză cei trei ani de armată obligatorie, considerând că singura lor armă e Tora – au devenit coşmarul contribuabililor. Sunt laici care nu se sfiesc să-i numească „paraziţi” sau cel puţin „caraghioşi”, încremeniţi în veşmintele şi mentalităţile lor anacronice, medievale. Pe de altă parte, ultrareligioşii sunt convinşi că ei, prin rugăciuni, ţin statul pe umerii lor.
Fireşte, aşa cum între religioşii moderaţi şi utrareligioşi există diferenţe mari, tot astfel în cadrul comunităţilor ultrareligioase sunt diferenţe semnificative de raportare la modernitate. Un „aggiornamento” se întrevede şi aici. Sunt unii (statistic, proporţia lor nu e încă foarte însemnată) care încearcă să-şi găsească un job ca să-şi întreţină singuri familia, alţii au început să le permită soţiilor să muncească.

Haredim (pluralul cu care sunt desemnaţi ultrareligioşii şi care s-ar traduce prin „pioşi”) sunt cei care respectă cu severitate cele 613 poruncii ale Legii, în cartierele cărora, de Shabbat străzile sunt blocate cu lanţuri, cei care, în publicaţiile lor, au scos-o pe Hillary Clinton din imaginea cu oficialii americani care urmăreau acţiunea de capturare a lui Bin Laden, fiindcă nu se cuvine ca apariţia în presă a chipului unei femei să-i smintească pe credincioşi. Sunt „perciunaţii” care la sărbători poartă pălării din blană de jder, şi care se mai bat cu poliţia israeliană (Mishteret Yisrael), când li se pare că li s-a urcat laicitatea la cap conaţionalilor lor sau au câte ceva de apărat.
Dar până şi ei, ultrareligioşii, au început să se dea pe brazdă. Au de curând mobile kosher (cu aplicaţia cea mai simplă, fără posibilitatea de a da sms-uri, cu „sonerie hasidică”), ba au chiar şi un motor de căutare kosher: koogle, cu care navighează în siguranţă pe net, departe de informaţii vătămătoare. (Dar şi ultrareligioşii din islam au de vreo doi ani propriul motor de căutare admis, adică halal – imhalal).
Ca teolog ortodox (al unei Biserici rugătoare), îi înţeleg în multe privinţe pe ultrareligioşi. Mai ales atunci când spun că lumea, ca să nu recadă în haos (tohu va-vohu) se ţine pe rugăciune. Am în minte două imagini. Una e dintr-o litografie foarte veche (şi nici nu ştiu măcar cât de autentică) a lui Rabi Israel Shalom Joseph din Buhuşi – un mare, un excepţional mistic. Cealaltă e o fotografie Reuters. O fotografie făcută într-un shuk (bazar) din Ierusalim la ora închiderii (recunosc oraşul după pietrele din caldarâm). Străduţa îngustă, în pantă, e pustie.

Pe dreapta sunt niste prăvălii cu obloanele trase, pe stânga, în faţa prăvăliilor, sunt nişte capete de manechine (femei), învelite în năframe. Un manechin priveşte lung înspre silueta firavă a unui rabin, pe care o vedem din spate, îndepărtându-se. Unde se duce? În locul acela mistic dintre „ani” (eu) şi „Ain” (Nimic), unde omul se împuţinează pe sine ca să-L primească pe Dumnezeu, unde dragostea e implacabilă precum moartea, iar cuvintele Shir Ha-Shirim, Cântării Cântărilor, deschid fiecare câte o poartă: „Pune-mă pe inima Ta ca o pecete…”